In primul rand, acesta este un blog jurnal. Nu exista SF-uri, povesti aiurite sau mai stiu eu ce alte minuni. Da, am tupeu sa vorbesc liber, clar, am dreptul sa scriu ce am chef aici, cu riscul de a fi … Continue reading
Hai sa facem cate ceva…Si hai sa ne prefacem ca toata lumea e fericita. Hai sa ne mintim, hai sa suparam si sa ne facem ca nimic nu s-a intamplat. Hai sa sacrificam pe unul din noi, apoi sa ne prefacem ca nu ne pasa.
Hai sa facem compromisuri, hai sa o dam dracului de egalitate de sansa, drepturi si alte rahaturi banale. Hai sa ne intoarcem spatele unul altuia si sa plangem separat. Iar a doua zi sa ne tinem de mana, sa parem fericiti si multumiti de tot ce se intampla.
Sau mai bine hai sa ne dezamagim unul pe altul, apoi sa ne reprosam fiecare lucru care ne doare. Hai sa ne umplem paharele cu bere, sa fumam o tigara si sa radem impreuna, apoi sa ne vedem separat de vietile noastre.
Hai sa ne futem pe la spate fara regrete si apoi sa ne miram de ce suferim, de ce ne simtitm singuri si lasati balta. Hai sa ne punem la pamant si apoi sa ne sarutam ca doi indragostit, pe malul vreunui lac plin de gunoaie ca noi.
Sau mai bine hai sa ne-o tragem, apoi sa ne intoarcem spatele cand dormim, urmand ca apoi sa ne prefacem ca nu ne cunoastem. Dar…pana la urma, nu asta am facut pana acum? Nu asta ai vrut de la mine? Nu asta ai tot insistat ca vrei?
Poate de vina sunt eu ca am inteles gresit, sau poate de vina esti tu ca nu stii ce vrei…Pana la urma nu conteaza a cui e vina, de fapt ce facem aici?
Avem atatea de vorbit, dar totusi, nu ne spunem nimic. Dar parca eu nu am atatea de spus, caci cuvintele mele sunt asternute pe foi, m-am descarcat de ele. Tu in schimb, pari sa ai foarte multe de spus. Si toate cuvintele tale par dureroase, chiar si cele nespuse. As vrea macar sa le inregistrezi pe ceva, sa le aud fara sa te vad, caci imaginea ta imi provoaca sila. Nu, nu am nevoie sa te aud, dar poate te-ar ajuta sa te descarci.
Nu vreau sa te ranesc sau sa fiu o jigodie cu tine, dar jur ca nu iti voi acorda sansa sa avem o discutie fata in fata, in care tu sa iti spui oful. Nu vreau sa te aud, sa te ascult caci azi ma bucur ca am disparut din perisajul tau nociv. Iar daca ai avea sansa de a-mi vorbi, promit ca nu te voi asculta, promit ca ma voi preface ca sunt singura. Refuz sa te mai intalnesc vreodata, refuz si neg absolut orice se leaga de tine, de noi, de trecutul nostru.
M-ai intrebat odata, la final de drum, daca regret ca te-am ajutat…Ei bine, nu regret ca am ajutat un om, dar regret ca omul acela ai fost tu. Regret ca am irosit toate resursele mele si toata energia fix pe tine. Dar atat. As fi vrut sa pot sa te urasc cu toata fiinta mea, sa te pot jigni, sa te pot scuipa si sa te pot umili, dar iti sunt oarecum recunoscatoare pentru ca m-ai tinut de mana atunci cand eram pe marginea prapastiei.
Nu ma mai doare nimic ce se leaga de tine, insa ma deranjeaza sa stiu ca inca existi in peisajul vietii mele. De fapt, ma deranjeaza ca ai atatea de spus pentru mine si le oferi altora cuvintele adresate mie. Dar ce ma deranjeaza cel mai rau este ca esti ipocrit, ca te deranjeaza tocmai lucrurl pe care il prevedeai. Cum poti fi asa?
Da, in ziua de azi toata lumea stie sa dea sfaturi. Cei trecuti de o anumita varsta au impresia ca ei au trecut prin cele mai multe situatii, ca au mare, mare experienta de viata, cand de fapt varsta nu are nicio relevanta. Vai, batranii de ei. Nu vreau sa fiu aroganta sau mai stiu eu ce, dar nu cred ca faptul ca eu am de abia 21 de ani ma face mai putin experimentata in ale vietii. Totul depinde in mare parte de nivelul de trai, de mediul in care ai crescut si poate si de experientele prin care ai trecut, pe langa multe altele.
Pot spune ca la varsta mea am destula experienta cat sa pot da un sfat bun mai oricui. Dar totusi, nu o fac, pentru ca eu una consider ca e dreptul fiecarei persoane de a trece prin probleme, de a infrunta fiecare situatie si de a invata din fiecare greseala sau decizie gresita luata. Atata vreme cat eu nu am primit sfaturi, nu le-am ascultat pe ale altora, consider ca nici altii nu ar trebui sa faca asta. Pentru ca de fiecare data vor avea problema rezolvata de altii, iar data viitoare cand vor infrunta aceeasi problema nu vor fi in stare sa se descurce singuri.
Oamenii nu invata din sfaturi, ei ar trebui sa invete din propriile experiente si greseli. Iar daca asta nu se intampla, atunci merita fiecare lacrima, fiecare suferinta si fiecare durere. Greselile le facem pentru a putea invata si a nu le repeta. Dar multi nu tin cont de asta si se ard de n ori, fara sa invete ceva, chiar si cu sfaturile primite.
De ce refuza multi sa accepte sfaturi? Din aroganta, orgoliu sau pentru ca nu considera ca persoane care le-a oferit sfatul are aceeasi perspectiva ca a lor. Eu una am acceptat diverse sfaturi si de cele mai multe ori nu mi se potriveau deloc. Persoana care imi oferea sfatul avea impresia ca imi este bine, cand de fapt sfatul pe care l-am ascultat mi-a facut mai mult rau.
Mai exista si cazurile in care cel ce iti da sfatul nu intelege nicium ca nu e cazul la tine si continua sa te sfatuiasca acelasi lucru la nesfarsit, chiar reprosandu-ti ca nu ai incercat destul sau nu ai vrut cu adevarat sa rezolvi problema respectiva. La un moment dat, acea persoana trebuie avertizata, iar in final data la o parte. Si pana la urma ajungi sa it rezolvi probleme pe propria cale si chiar daca esti nemultumit de rezultate, macar stii ca ti-ai facut-o tu si nu trebuie sa dai vina pe altii pentru esuare.
Pana la urma, esentialul este ca nu trebuie sa dam sfaturi, cel mai bine este sa fim neutri, chiar daca dorim sa ajutam. Mai mult punem piedici decat sa ajutam, sau stresam persoana respectiva.
Nu, nu mai dau tot, nu mai pun tot la dispozitia nimanui. Nu ma mai ofer nimanui pe tava, nu mai ofer caracterul meu si nu mai ofer oportunitati de a ma lasa citita. Nu mai sunt a nimanui, sunt doar a mea, sunt doar eu, pentru mine. Sunt eu cea egoista. Sunt eu, jigodia din mine. Dar nu mai sunt cea care intelege, care da sfaturi si care ajuta. Nu mai las partea buna din mine la suprafata. Iar asta e ultima decizie de genul e care am luat-o. Si jur pe ce am mai sfant ca o voi respecta cu cea mai mare strictete.
Nimeni nu e capabil sa ma accepte asa cum sunt, nimeni nu e capabil de fapt sa ma inteleaga, nimeni nu stie cum este in locul meu, in pielea mea si cu situatia mea. De fapt, nimeni nu ma cunoaste, dar toti au impresia ca ma pot citi datorita vreunei “super-puteri”. Dar nu s-a gandit nimeni vreodata ca de fapt, in toata nebunia asta, in tot haosul meu, eu eram cea care se lasa citita. Eu eram evidenta, iar mimica mea exprima exact starea pe care o aveam.
In urma cu 2 ani am decis sa fac asta, sa las totul sa se vada, sa las pana si sentimentul de scarba sa se afiseze pe fata mea, sentimentul de satisfactie malefica printr-un zambet in coltul gurii, afectiunea printr-un zambet natural. Am vrut sa experimentez, sa afisez fiecare stare deoarece mi s-a tot spus ca sunt derutanta, ca fac pe toti din jurul meu sa stea prea multa vreme sa se gandeasca ce este de fapt in sufletul meu.Azi, in schimb, am decis ca sunt nevoita sa port o masca pentru fiecare, sa multumesc pe toata lumea. Voi potrivi cate o masca pentru fiecare, voi fi pe placul tuturor, fara sa ma mai deschid cuiva vreodata. Iar dupa ce ma voi obisnui cu mastile mele noi, atunci voi putea sa imi schimb caracterul, caci, de fapt si de drept, imi voi da crezare propriei masti, propriei minciuni.
Si da, o sa le port cu mare placere, ma voi mandri cu ele, cu marile mele creatii, mai reale decat insasi realul. Imi pare rau, dar e singura cale de a-mi mentine sanatatea mentala intacta.
Incep sa cred ca am si eu in final dreptul la a fi fericita, iubita si apreciata. Intr-adevar, datorita lui acum pot spune ca am un vis din copilarie implinit: acela de a detine un glob din acela de Craciun, cu zapada si etc. Si tot datorita lui am reusit sa imi dau seama ca am si calitati, ca pot fi si buna, nu numai o jigodie, ca pot sa iubesc sincer si ca pot fi geloasa. Cu el experimentez sentimente, stari noi si multe altele. El imi ofera sentimentul de siguranta. Cum sa nu il iubesti cand vezi ca se gandeste la toate, ca ia in calcul orice posbilitate, ca se gandeste la nevoile mele si ca ma face treptat sa le satisfac si eu pe ale lui? Cum poti sa nu iubesti asemenea om?
Cand sunt in bratele lui ma simt fericita, protejata si implinita. Da, il iubesc! Nu imi vine a crede, dar e adevarat. E singurul lucru bun care mi s-a intamplat de cand am plecat de acasa, e singurul care m-a ridicat treptat, care m-a ajutat sa ma inteleg, care m-a inteles si m-a ascultat cu atentie de fiecare data, orice aberam.Este chiar singurul pe care il cred cand imi spune ca sunt “frumoasa”…si da, langa el ma simt frumoasa, ma simt linistita si parca nimic nu imi poate tulbura starea.
Ii ador buzele pufoase, sarutul dulce si imbratisarea ocrotitoare. Ador felul in care ma priveste, felul in care ma trateaza, ii ador pana si fundul! Si sunt fericita sa stiu ca e al meu, numai al meu si ca vreau sa fiu numai a lui. Ma face sa imi doresc sa fiu mai buna, sa ma ridic si sa merg mai departe, orice s-ar intampla. E…minunea mea, cadoul meu de Craciun.
Si pana la urma..raman fara cuvinte cand ma gandesc la el si la starea care ma cuprinde cand sunt in bratele lui, in orice dimineata, oricat de mult ar ploua, oricat de posomorata ar fi vremea…El este pastila mea pentru optimism si fericire.
Iar la sfarsitul zilei, tot ce conteaza este ca IL IUBESC!
Da, am mai dat inca o sansa…Mie, lui, oricui, sau poate situatiei. Am pierdut, inca o data, am sperat ca voi insemna ceva pentru cineva, am sperat sa imi dea un semn pentru ca nu fac fata asteptarii. Dar cand nu vezi niciun semn, pierzi speranta. Asa ca stiam deja, a renuntat la mine, iar odata cu asta, nu il mai intereseaza daca a fost ceva. Si stii ce doare cel mai rau? Ca acum cuvintele lui par minciuni nerusinate, ca acum mi-e sila de toti, nu numai de el. Si ce e cel mai trist este ca nu mai am incredere.
Toti facem promisiuni, toti dorim sa ne tinem de ceva, dar eu accept sa ma dau batuta numai atunci cand imi este imposibil sa fac altceva. Si ma doare si mai rau cand vad ca multi au posibilitatea de a face si altceva, de alupta aprig, dar nu o fac. Si ma face si pe mine sa ma dau batuta, ma face sa vreau sa fug, pentru ca de fapt asta vad si la altii. Da, ma saturasem sa fug, am vrut sa stau, dar am vrut sa vad ca nu sunt eu singura care lupta sa se schimbe, care vrea sa faca asta si care in sfarsit a gasit o motivatie. Si ghici ce? Chiar eram singura, singura mereu. Intotdeauna am luptat pana la epuizare, intotdeauna am gasit o motivatie, chiar si pe ultima suta de metri…si de ce? Ca sa mai las inca o parte din mine cuiva? Ca sa aflu ca la sfarsit nu mai pot sa fiu om? Ca sa imi dau seama ca nu mai sunt capabila sa fiu umana?
Imi pare rau ca am crezut ca vrea sa fie langa mine…
Am decis sa iti scriu inca o scrisoare. Am simtit nevoia de a-mi impartasi bucuria, fericirea, zambetele. Mi-e inca dor detine, sau poate nu va disparea niciodata, caci simt cum imi creste inima la gandul ca te voi revedea.
Mi-ai luminat viata cu miile de stele din ochii tai. M-ai facut sa vad viata roz, ai readus o inima inghetata la viata, ai reusit sa ma faci sa imi deschid sufletul cu incredere si fara teama ca voi fi ranita. Si chiar de se va intampla sa ma ranesti, voi sti ca nu a fost voit. Voi fi fericita sa te fi avut, apoi imi voi vedea de viata mea.
Ai castigat un loc important in sufletul meu, ai reusit sa spargi zidul de gheata, transformand gheata in lacrimi cristaline de fericire. Ai facut sa nu ma mai doara, ai facut viata sa para mai usoara, iar greutatile ei, mai usor de indurat. Ai reusit sa faci ceea ce nimeni nu reusise, ai reusit sa ma intelegi si sa ma sustii.
Asa ar fi sunat scrisoarea mea catre tine, cel la care inca tin…Nu mai vreau sa ma chinui, nu mai pot, nu am motiv, mai ales dupa ce am vazut cat pot insemna pentru tine. Adica nimic.
Da, sunt recunoascatoare pentru tine, dar mai bine fara rau, caci raul ma duce la fund. Ma gandesc cateodata ca poate nu m-am ridicat complet, poate inca stau in genunchi. Si prin tine imi gaseam forta de a mai merge cativa pasi, caci poate mai incolo ma asteapta ceva mai bun. Dar m-am inselat cand am crezut ca tie ti-ar pasa, ca tu ai lupta pentru mine la fel cum am incercat eu sa o fac. M-am inselat sa cred ca e ceva mai mult decat vedeam.
As fi vrut sa nu se termine asa, am visat ca vei lupta pentru mine, pentru dragostea mea, dar nu..Am visat frumos, dar de fapt ealitatea e cruda, e un cosmar. Stiu ca acum am un motiv in plus sa nu mai dau nimanui nicio sansa vreodata, asta a fost ultima picatura, ultima lovitura pe care am suportat-o, pacat ca a trebuit sa fii tu cel care m-a lovit. Pacat ca s-au sfarsit cu tine incercarile mele si pacat ca vei fi ultimul in fata caruia m-am deschis. Pacat.
M-am gandit azi la tine si la promisiunea mea, apoi la juramantul pe care l-am facut diavolului. M-am gandit apoi de cate ori te-am blestemat, de cate ori am incercat sa te iert dar nu a mers. Si nu te iert pentru nimic, iar faptele tale bune nu pot compensa cu cele rele facute constient. Te urasc, iar asta e lucrul cel mai cert din toata viata mea la momentul acesta. Te urasc de moarte, urasc tot ce tine de tine, tot ce e langa tine, urasc pana si orasul pe care l-ai “infectat”. Da, atata ura nu imi face bine, dar prefer sa ma distrug asa decat din suferinta.
Urasc ca te-am ajutat, ma urasc din tot sufletul pentru ca am facut asta…Ah, sunt atatea lucruri pe care as fi putut sa nu le fac, sunt atatea lucruri! Si uite ce patesc daca nu imi ascult instinctul…
Stii, nu ai dreptul sa iti para rau! Nu ai castigat dreptul asta, ci de fapt l-ai respins odata ce ai acceptat sa faci ceea ce ai facut. Nu ai dreptul sa te gandesti la ce ai facut, pentru ca acum e prea tarziu. Nu ai dreptul sa te scuzi, nu mai ai drept la nimic! Toate au disparut in momentul ala.
Si culmea, iti mai pui si intrebari, de parca nu ti-ai da seama care e problema de fapt. Ti-am zis de atatea ori, poate nu in fata, dar cu subtilitate. Nu vreau sa fiu rea, dar oare e nevoie de mai mult creier sa intelegi? Stii, dragule, vorba era ca “Din cand in cand trebuie sa fim si egoisti”, dar nu cred ca trebuie sa fim asa in permanenta.
Si uite, culmea, egoismul tau se intoarce impotriva ta. Nu, nu ma voi razbuna pe tine, tu vei face parte doar dintre victimele colaterale. Dar jur ca vei suferi, jur ca vei afla cum e de fapt sa fii sus, iar cel pe care il considerai prieten sa te puna la pamant, sa se uite cum esti lovit si poate chiar sa te loveasca si el, asa de fun!
Si nu vei avea dreptul sa te aperi, nu vei avea dreptul sa ripostezi sau sa comentezi, pentru ca iti vei da seama ca il vei rani pe cel la care tii. Nu, nu meriti sa mori, meriti sa traiesti cu rana adanc deschisa, tot restul vietii.
De ceva vreme, destula chiar (vreo 6 ani), mi-am propus sa nu mai fiu tipa care trece peste toate, care inchide ochii si se preface ca nu s-a intamplat nimic. De atunci am devenit oficial o persoana ranchiunoasa, razbunatoare.O vreme am recurs la razbunari dure, mai ales atunci cand adunam sufieciente informatii cat sa lovesc acolo unde doare mai rau. Una din prietenele mele si-a dat seama, la timpul respectiv, ca as fi in stare chiar sa omor pe cineva pentru o razbunare cat mai delicioasa.
Nu m-a durut niciodata si mi s-a parut foarte corect ca atunci cand karma nu era destul de rapida, sa am chiar eu grija de pedepsele celor ce mi-au facut rau. Nu am mai stiut sa uit, nici sa iert. Mi-am impus sa scot din viata mea fiecare persoana ce mi-a facut rau cumva, intentionat sau nu. Am eleminat fiecare persoana cumva, chiar si pe cei ce imi inspirau ceva mila sau scarba, i-am determinat sa iasa chiar ei din viata mea. De fiecare data am invatat ca niciun om nu merita mila, nu merita sa fie iertat si nici nepedepsit.
Fiecare om mi-a gresit cu ceva, dar numai eu stiu ce anume a fost mai grav din punctul meu de vedere, ce fapta, vorba a avut impact mai mare asupra sufletului meu, asupra gandirii mele. Numai eu stiu ce mi se pare nedrept, insolent sau mai stiu eu ce… Nu zic ca eu nu am gresit, dar eu recunosc fapta, imi asum vina si pedeapsa. Eu sunt constienta de fiecare pas pe care il fac, stiu ce fac, stiu ce urmari va avea asupra celor din jur si totusi o fac pentru ca eu consider ca imi va fi bine mie sau ca ma voi simti mai bine vazand pe cineva cum sufera. Si daca ti-am gresit candva, posibil ca si tu sa imi fi gresit candva.
Sunt 5 persoane care au rezistat in viata mea, fara greseli grave, persoane care sunt demne de respectul meu, persoane care au inteles ca atata vreme cat eu le protejez si le respect, imi vor oferi acelasi lucru. Acele persoane au rezistat de-a lungul catorva ani, acele persoane stiu ce inseamna recunostinta, ce inseamna sa refuzi ceva, dar sa stii cum sa o faci sa nu para egoist, sa ai rabdare caci acelasi lucru vei primi. Intotdeauna am mers pe ideea ca ceea ce primesc, aia voi oferi. Mi-a placut mereu sa fiu corecta, am tinut foarte mult la egalitate si nu am fost egoista. Asta pana cand am fost atacata, impinsa la pamant sau injunghiata pe la spate.
Iar de atunci nu am mai tinut cont de nimic, nici macar de faptul ca vor exista victime colaterale. M-am razbunat, m-am simtit bine si sunt fericita si multumita de asta pana in ziua de azi, oricum sunt genul de persoana pentru care bucuria si satisfactia unor momente tine de cald ani buni.
Si nici azi nu am uitat ultimele persoane din viata mea ce mi-au provocat rau, constient si benevol. Si nu voi ierta nici cand voi fi pe patul de moarte si jur ca nu voi uita.
| Ana Cebotari on Cum sa te sinucizi mai us… | |
 | obsessive13 on Cum sa te sinucizi mai us… |
| obsessive13 on Te doare ceva? |
 | claudiahellena on Te doare ceva? |
| obsessive13 on Nu iert, nu uit |
Jurnal 